Spațiul nu se câștigă. Se ocupa din interior.

Există un paradox pe care majoritatea femeilor il traiesc fără să-l numeasca. Stiu cine sunt. Au citit, au lucrat cu ele insele, au inteles lucruri profunde despre propria valoare. Și totusi, dimineață, când intra într-o camera, se fac mici. Nu pentru că nu au valoare. Ci pentru că nu-și dau voie să o locuiasca.

Și aici se desparte drumul intre a sti și a trai. Intre cele două există toață munca interioara a unei femei. Cunoasterea de sine fără trecerea în trairea de sine rămâne un exercițiu intelectual elegant, dar steril. Un raft de carti necitite cu sublinierea facuta.

Întrebarea pe care merita să ti-o pui nu e cine sunt, ci traiesc eu asă cum știu ca sunt? Există o relatie, o limita, un adevăr pe care il știi deja, dar pe care încă nu il locuiești?

Valoarea nu se pierde într-o explozie. Se pierde în tacere, prin lucruri mici și repetate, în momente în care știi, dar nu te respecți. Și dacă ar fi să privim cu sinceritate, există trei mecanisme prin care acest lucru se întâmplă.

Primul mecanism — Te explici prea mult

Refuzi o invitatie și simti nevoia să justifici. Nu poți veni la o aniversare și trimiți un mesaj de două paragrafe cu motive, scuze, circumstante atenuante. Cu cât explici mai mult, cu atât te micsorezi. Valoarea reală nu are nevoie de ațătea paragrafe.

“Un NU POT VENI spus cu prezență înseamnă mai mult decât o scrisoare de motivație pentru propria ta alegere.”

Al doilea mecanism — Ceri validare pentru propriile tale decizii

Iei o decizie corectă pentru tine, apoi întrebi cinci, sase, sapte oameni dacă ai facut bine. Fiecare îți va răspunde prin propriile filtre. Și tu, în loc să stai în tine, stai în reacțiile tuturor celorlalti. Valoarea ta se divizeaza cu fiecare parere ceruta.

Al treilea mecanism — Tolerezi mai puțin decât știi ca meriți

Este cel mai profund și cel mai tacut. Știi clar ca ceva nu îți face bine. În relații, la munca, în felul în care ti se vorbeste. Dar rămâi. Din obisnuinta, din frica, din speranta ca lucrurile se vor schimba fără să schimbi tu ceva. Și de fiecare dată când rămâi sub nivelul tău, valoarea nu dispare. Doar se indeparteaza.

Când alegi liniștea în locul adevărului și acceptarea în locul respectului, te abandonezi în tacere. Dar tot în tacere te poți și recupera.

Și aici intervine rasturnarea. Pentru că majoritatea femeilor nu au o problema de valoare. Sunt inteligente, sensibile, profunde, cu inimi care inteleg și simt. Și totusi se micsoreza. Nu pentru că le lipsește valoarea, ci pentru că le lipsește permisiunea interioara.

Permisiunea de a spune nu. De a ocupa spațiu. De a nu mai explica. De a nu mai salva pe toață lumea. Și aceasta permisiune nu vine din exterior. Nu ti-o da un curs, nu ti-o da un partener, nu ti-o da societatea. Este acel moment interior în care spui: am voie.

Știi ca meriți respect, dar taci. Știi ca ai nevoie de o limita, dar o amani. Știi ca nu ești bine, dar mai stai puțin. Nu te duci la medic, nu spui ce simti, nu ceri ce ai nevoie. Nu pentru că nu știi. Ci pentru că nu-ti dai voie.

“Și uneori nu ne lipsesc răspunsurile. Ne lipsește curajul de a trai conform lor.”

Spațiul în viața ta nu se câștigă prin forță, prin demonstrații, prin volum. Se ocupa din interior, prin prezență. O femeie care știe cine este nu cere spațiu. Îl emană.

Nu ridică forța. Ridică vibrația. Nu cere validare înainte să vorbească. Nu-și cere scuze ca există. Nu se grăbește să umple liniștea. Și spațiul se așază în jurul ei.

Gândește-te la femeile care te-au marcat în viață. Nu cele care au vorbit cel mai mult. Ci cele care au fost. Prezenta este cea mai inalta formă de autoritate.

O femeie care isi inchide cuvintele, se adapteaza constant și nu spune ce simte, nu este respinsa. Este greu de vazut. Pentru că nu e intreaga în spațiu.

Și aceasta este eliberarea: dacă problema nu este cine ești, înseamnă ca nu trebuie să te schimbi. Trebuie doar să încetezi să te mai micsorezi.

Maturitatea feminina nu începe când știi mai mult. Începe când nu te mai negociezi. Când nu mai negociezi liniștea, demnitatea, adevărul tău. Și dintr-o data, viață te trateaza diferit. Nu pentru că ai devenit altcineva. Ci pentru că ai incetat să pleci din tine.

“Schimbarea reală nu începe când înveți ceva nou. Începe când încetezi să te mai abandonezi.”

Spațiul nu dispare. Noi plecam din el.

Întrebarea cu care rămâi: Unde aleg, de azi, să nu ma mai micsorez?

Acest articol este inspirăt din intalnirile 7-8 ale programului Arhitectura Femeii Constiente, susținut de Ioana Mariș în cadrul comunității Gândește și Câștigă Diferit.

Ioana Mariș predă săptămânal despre Copilul Interior, despre ranile care ne micsoreza fără să ne dam seama și despre cum revenim, pas cu pas, la femeia intreaga care am fost dintotdeauna.