Sindromul Impostorului: Cum Il Faci Să Lucreze Pentru Ține, Nu Impotriva Ta

Există o credință populară ca sindromul impostorului e ceva de eradicat, un dusman pe care trebuie să îl invingi ca să poți, în sfarsit, să traiești în pace cu tine. Numai ca lucrurile nu stau chiar asa. E mai puțin ca un dusman și mai mult ca un caine de paza care, din când în când, musca și stapanul. Problema nu e ca există, ci ca nu știi când să îl chemi și când să îl lași legat afară.

De ce sindromul impostorului e, parțial, prietenul tău

Să fim sinceri: omul fără nicio urmă de îndoială de sine e periculos. E cel care se urcă pe piedestal și nu mai știe să coboare, cel care mulțumește echipei la un premiu și o face atât de vag încât e clar ca, în capul lui, el a facut totul. Sindromul impostorului, în doză mică, face câteva lucruri utile pe care nimeni nu le recunoaște niciodată cu voce tare.

În primul rand, te mentine calibrat la realitate. Complimentele nu sunt toate sincere — unele sunt linguseli, altele sunt strategice, altele vin din oameni care vor ceva de la tine. Sindromul îți pune un mic filtru care te impiedica să crezi tot ce ti se spune, fără să te duca în extrema cealalta, aceea de a nu crede absolut nimic.

În al doilea rand, te face eficient sub presiune. Dacă ai fost mereu obisnuit/-a să faci totul perfect și rapid, exact mecanismul acesta de hiperfuncționare — hranit de teama ca nu ești suficient de bun/-a — devine un atu real când situatia o cere.

Și poate cel mai neașteptat beneficiu: te ține generos/generoasă cu cei din jur. Când reușești ceva în echipă, sindromul impostorului e cel care te împinge să spui: da, e și meritul meu, dar și al oamenilor de lângă mine. Asta nu e slăbiciune. E inteligență socială pură.

Când sindromul impostorului devine toxic și te blocheaza

Problema apare când mecanismul acesta de aparare funcționează non-stop, ca o alarma de masina care se declanseaza și la vant. Atunci nu mai e filtru, e zgomot de fond care te epuizeaza.

Il recunosti cel mai ușor în trei situații concrete.

Prima situatie: panica în față autoritatii. Ești chemat/-a la o discuție cu cineva care are autoritate și prima ta reactie e panica. Seful sau mentorul tău îți spune ca vrea să stea de vorba și tu intri imediat pe modul lupta sau fugi. O conversatie care putea să fie interesantă, poate chiar să îți schimbe cariera, devine o sedinta de supravietuire emoționala.

A doua situatie: nu îți asumi meritele niciodată. Ai ajuns pe un nivel nou. Cineva te felicita și tu raspunzi reflex: a, noroc de echipă, fără ei nu ajungeam aici. Suna a modeștie, dar e ceva mai adânc, incapacitatea de a accepta ca tu ai avut un rol real în rezultat.

A treia situatie: cercul vicios al reușitelor ignorate. Ai facut ceva bine, lumea te lauda și tu gasești imediat o explicatie externa: noroc, context favorabil, altcineva care te-a ajutăt. Cu cât ai mai multe dovezi ca ești bun, cu atât ești mai convins ca ii pacalești pe ceilalti. Paradox pur.

Instrumente practice: cum gestionezi sindromul impostorului

Nu il elimina, învață să îl conduci

Sindromul impostorului nu e un defect de caracter. E un mecanism de protecție care, în anumite situații, și-a depășit utilitatea și a început să lucreze impotriva ta. Inteligenta nu sta în a il elimina cu totul, ci în a sti exact când să îl chemi și când să îl trimiți la culcare.

"Reusitele tale nu sunt accidente. Nu sunt norocul momentului, nu e contextul favorabil, nu e echipă din spate care a facut totul. Sunt parte din povestea ta reală, construită din alegeri, efort și calitati pe care le ai și le-ai folosit. Permite-ti să le vezi."