Sindromul Impostorului: Cum Îl Faci să Lucreze Pentru Tine, Nu Împotriva Ta

Există o credință populară că sindromul impostorului e ceva de eradicat, un dușman pe care trebuie să îl învingi ca să poți, în sfârșit, să trăiești în pace cu tine. Numai că lucrurile nu stau chiar așa. E mai puțin ca un dușman și mai mult ca un câine de pază care, din când în când, mușcă și stăpânul. Problema nu e că există, ci că nu știi când să îl chemi și când să îl lași legat afară.

De ce sindromul impostorului e, parțial, prietenul tău

Să fim sinceri: omul fără nicio urmă de îndoială de sine e periculos. E cel care se urcă pe piedestal și nu mai știe să coboare, cel care mulțumește echipei la un premiu și o face atât de vag încât e clar că, în capul lui, el a făcut totul. Sindromul impostorului, în doză mică, face câteva lucruri utile pe care nimeni nu le recunoaște niciodată cu voce tare.

În primul rând, te menține calibrat la realitate. Complimentele nu sunt toate sincere — unele sunt lingușeli, altele sunt strategice, altele vin din oameni care vor ceva de la tine. Sindromul îți pune un mic filtru care te împiedică să crezi tot ce ți se spune, fără să te ducă în extrema cealaltă, aceea de a nu crede absolut nimic. E echilibrul fragil pe care îl cauți și care, surprinzător, vine tocmai din locul pe care vrei să îl elimini.

În al doilea rând, te face eficient sub presiune. Dacă ai fost mereu obișnuit/-ă să faci totul perfect și rapid, exact mecanismul acesta de hiperfuncționare — hrănit de teama că nu ești suficient de bun/-ă — devine un atu real când situația o cere. Activat la momentul potrivit, îți salvează proiecte.

Și poate cel mai neașteptat beneficiu: te ține generos/generoasă cu cei din jur. Când reușești ceva în echipă, sindromul impostorului e cel care te împinge să spui: da, e și meritul meu, dar și al oamenilor de lângă mine. Asta nu e slăbiciune. E inteligență socială pură. Echipele se construiesc pe recunoaștere reciprocă, nu pe monologuri de autoglorificare.

Când sindromul impostorului devine toxic și te blochează

Problema apare când mecanismul acesta de apărare funcționează non-stop, ca o alarmă de mașină care se declanșează și la vânt. Atunci nu mai e filtru, e zgomot de fond care te epuizează.

Îl recunoști cel mai ușor în trei situații concrete.

Prima situație: panica în fața autorității. Ești chemat/-ă la o discuție cu cineva care are autoritate și prima ta reacție e panica. Șeful sau mentorul tău îți spune că vrea să stea de vorbă și tu intri imediat pe modul luptă sau fugi Doamne, ce am făcut? O conversație care putea să fie interesantă, poate chiar să îți schimbe cariera, devine o ședință de supraviețuire emoțională în care nu ești capabil să procesezi nicio oportunitate.

A doua situație: nu îți asumi meritele niciodată. Ai ajuns pe un nivel nou. Cineva te felicită și tu răspunzi reflex: a, noroc de echipă, fără ei nu ajungeam aici. Sună a modestie, dar e ceva mai adânc, incapacitatea de a accepta că tu ai avut un rol real în rezultat. Și aceasta nu e corect nici față de tine, nici față de echipă, pentru că în timp îi înveți pe oamenii din jur să nu mai ia de bun ceea ce construiești.

A treia situație: cercul vicios al reușitelor ignorate. Ai făcut ceva bine, lumea te laudă și tu găsești imediat o explicație externă: noroc, context favorabil, altcineva care te-a ajutat. Data următoare mai faci ceva bun. La fel. Cu cât ai mai multe dovezi că ești bun, cu atât ești mai convins că îi păcălești pe ceilalți. Paradox pur.

Și tocmai aici stă ironia pe care merită să o ții minte: impostorul adevărat, cel din filme, cel care intră în instanță fără diplomă juridică, nu simte nicio vinovăție. E atât de convins că îi păcălește pe ceilalți încât nu îl mai chinuie frica de a fi demascat. Adică tocmai cei care nu sunt impostori sunt cei mai torturați de această frică. Te temi că vei fi descoperit/-ă tocmai pentru că ești autentic/-ă și îți pasă.

Instrumente practice: cum gestionezi sindromul impostorului

1. Jurnalul de complimente și atribuiri

Nu e un exercițiu de autostimă facilă. E un instrument de reprogramare cognitivă aplicat pe situații concrete din viața ta.

Primești un compliment și răspunzi prost, reflexiv: a, vechitură asta de rochie. Seara, notezi interacțiunea și scrii cum ai fi putut să răspunzi: mulțumesc, și eu mă simt bine în ea. Data viitoare, când situația se repetă, memoria musculară intră în joc. Nu mai e vorba de voință în momentul zero, ci de un răspuns antrenat dinainte.

Același principiu funcționează pentru realizări. Ai ajuns pe un nivel nou într-un proiect sau în afacere. Cineva te felicită și tu dai înapoi tot meritul. Notezi seara cum ai fi putut să răspunzi: mulțumesc, e dovada implicării mele, am pus suflet și s-au văzut rezultatele. Simplu, adevărat, fără aroganță.

2. Comportamentul superstițios: schimbări mici, nu revoluții

Ai observat că lucrurile îți ies bine când le faci pe ultima sută de metri. Ai repetat asta de trei ori și creierul tău a construit o regulă solidă: dacă o fac mai devreme, o stric. Acesta se numește comportament superstițios și e unul dintre modurile în care sindromul impostorului se autosusține; legi succesul nu de cine ești tu, ci de o circumstanță externă pe care o controlezi cu greu.

Soluția nu e să te arunci brusc în contrariul. E să schimbi câte puțin din obișnuință. Nu faci la miezul nopții, faci la 23:00. Nu cu o zi înainte, ci cu două. Schimbări mici care reduc rezistența internă și dovedesc, pas cu pas, că lucrurile ies bine și altfel, adică datorită ție, nu datorită orei la care ai aprins aragazul.

3. Meditația de integrare a reușitelor

Exercițiul simplu de imaginație ghidată, bazat pe un principiu solid: subconștientul nu face diferența între realitate și imaginație. Tot ce îi oferi cu detaliu și emoție, ia de bun.

Așezați-vă confortabil. Respirați. Aduceți în față o reușită recentă, oricât de mică. Priviți-o ca pe o fotografie: unde erați, ce făceați, cine era lângă voi. Și întrebați-vă blând: ce din mine a contribuit la asta? A fost perseverența? Curajul de a încerca? Atenția la detalii?

Nu grăbiți răspunsurile. Lăsați-le să apară singure. Fiecare calitate descoperită e o dovadă concretă a resurselor voastre reale. Repetați cu o altă reușită pe care ați minimizat-o până acum. Lăsați dovezile să se așeze ca niște pietre stabile sub pașii voștri. E recunoaștere lucidă a ceea ce există deja în voi.

Nu îl elimina, învață să îl conduci

Sindromul impostorului nu e un defect de caracter. E un mecanism de protecție care, în anumite situații, și-a depășit utilitatea și a început să lucreze împotriva ta. Inteligența nu stă în a îl elimina cu totul, ci în a ști exact când să îl chemi și când să îl trimiți la culcare.

Reușitele tale nu sunt accidente. Nu sunt norocul momentului, nu e contextul favorabil, nu e echipa din spate care a făcut totul. Sunt parte din povestea ta reală, construită din alegeri, efort și calități pe care le ai și le-ai folosit.

Permite-ți să le vezi.

Corina Benescu este coach motivațional și ține întâlniri săptămânale de dezvoltare personală, axate pe încredere în sine și gestionarea blocajelor mentale.

Dacă vrei să lucrezi la relația ta cu tine însuți, să înveți să îți asumi reușitele și să scapi de blocajele care te țin pe loc, alătură-te comunității. Întâlnirile au loc în fiecare marți, de la ora 19:00.